Mai Multe — 12 martie 2014
Ce înseamnă “frumuseţea va salva lumea”?

Când am dat prima oară cu ochii de această misterioasă replică dostoievskiană (ea e rostită de prințul Mîșkin în capitolul 5 din partea a III-a a romanului Idiotul), am crezut, așa cum bănuiesc că i s-a întâmplat oricărui cititor, că ea se referă la „funcția terapeutică a artei”: asculți muzică, admiri un tablou, citești o poezie și simți cum, treptat, îmbătat de frumusețe, te vindeci de urâtul din jur! Câți dintre noi nu lăcrimează când sunt străbătuți de un „fior estetic”? Dar de-aici până la „salvarea lumii”…

Ce-a vrut Dostoievski în fond să spună? Că toți oamenii se vor mântui în urma unei cure susținute de muzică, pictură și literatură? Că ne vom lecui toți de josnicii și păcate, când arta, cuprinzând masele, își va face, suveran, intrarea în lume? Putea fi Dostoievski atât de naiv, încât să-și imagineze o omenire integral educată, care și-ar fi petrecut o bună parte din viață prin muzee, săli de concert și cu cărți în brațe? Și-apoi, chiar dacă ar fi fost așa, de unde rezultă că „întâlnirea cu opera de artă” va transforma specia umană într-o rezervație de îngeri? Istoria e plină de faptele unor ticăloși cultivați.

Închisesem capitolul perplexităților stârnite în mintea mea de această formulă faimoasă, pe care mai fiece „intelectual cult” apucă să o rostească în public măcar o dată în viață, sugerând un tâlc care în mod evident îi scapă. Tot văzând-o invocată (ea face parte, neîndoielnic, din recuzita „citatelor celebre”), la un moment dat am tranșat: am hotărât că era o vorbă mare și vidă, pusă în gura unui personaj straniu de către un autor locuit de excesele și comoțiile sufletului slav.

Asta s-a întâmplat până în urmă cu doi ani când, un fost student al meu, doctorand în clipa de față la Heidelberg, mi-a făcut, cu ocazia unei aniversări, un cadou: mi-a dedicat un text care, coroborând elemente diferite (Platon, neoplatonism, un sejur al lui Dostoievski la Florența – orașul în care termină de scris Idiotul –,  corespondența în jurul proiectului romanului), deslușea sensul replicii lui Mîșkin. Pentru un profesor nu există reușită mai mare decât s-ajungă să-nvețe cândva de la un elev al lui. Și iată, grație fostului meu student, vorba lui Dostoievski „frumusețea va salva lumea”, interpretată cum trebuie, a încetat, pentru mine, să mai fie una dintre vorbele mari și vide ale omenirii. Acuma cred că ea spune totul despre specia paradoxală care suntem și despre neputințele ei.

***

Din corespondența sa reiese că, atunci când a scris Idiotul, Dostoievski a vrut să vadă dacă e în stare să întruchipeze într-o persoană finită infinitul frumuseții depline. Dar frumusețea deplină nu este, în descendența raiului platonician, decât forma vizibilă de manifestare a Binelui. Ar fi oare el capabil ca scriitor, s-a întrebat Dostoievski, să creeze un personaj care, încarnând în lumea noastră ideea de Bine, va realiza la scara umanului frumusețea deplină?

Dar acest personaj nu a avut oare precedentul într-o persoană din viața reală? Nu cumva personajul lui Dostoievski urma să fie replica literară a unei ființe vii? Într-o scrisoare din 1869 către o prietenă, Dostoievski spune: „În lume există numai o singură figură de o frumusețe pozitivă: Christos, această figură de o nemăsurată, de o infinită frumusețe este fără îndoială un nesfârșit miracol (întreaga Evanghelie după Ioan este animată de acest gând: Ioan vede miracolul în întruparea, în manifestarea vizibilă a Frumosului).”

Prințul Mîșkin nu este atunci decât replica literară a lui Isus, „reîncarnarea” lui în coordonatele de timp și loc ale vieții autorului. Scena lumii a devenit acum societatea ticăloșită a aristocrației petersburgheze din secolul 19. Ca și Isus, Mîșkin va avea o intrare și o ieșire din lume și va purta cu sine un mesaj: „Frumusețea va salva lumea”. Ceea ce-nseamnă: doar reformându-se în plan moral, întrupând în fiecare individ, după modelul lui Mîșkin, splendoarea binelui, lumea se va putea salva. În raport cu comportamentul obișnuit al oamenilor, Mîșkin face într-adevăr lucuri nemaipomenite, lucruri care nu par să fie „din lumea aceasta”: preia suferința celorlalți și se transpune în problemele oricărui nefericit care vine să-i plângă pe umăr, străvede în sufletul celuilalt, știe să asculte ce i se spune și rostește de fiecare dată, blând, adevărul, în sfârșit, își amestecă lacrimile cu cele ale omului care i-a ucis iubita.

În cazul Evangheliilor, ca și în cel al lui Dostoievski, întrebarea – radicală și tulburătoare – este aceeași: suportă specia umană, prin apariția unui personaj „dumnezeiesc” care poate fi luat drept model, o reformă morală absolută? Suntem noi capabili de un transfer de asemenea proporții? Poate frumusețea absolută a unui om să fie molipsitoare, deci să fie imitată de toți și, astfel, să salveze lumea, vindecând-o de bestialitate, de invidie, de egoism și prostie? Sau, dimpotrivă, la capătul experienței personajului istoric (Isus) și a celui literar (Mîșkin) pândește eșecul? Nu cumva, statistic vorbind, specia asta care populează pământul este plafonată în propria, eterna și nereformabila ei ticăloșie? Nu cumva turma omenirii (cei care se recunosc nu în excelență, ci în însuși spiritul de turmă) va fi incapabilă să se ridice la înălțimea darului primit și va termina prin a-și expulza și răstigni modelele, jignită că cineva îi pune în față chipul insuportabil al unei ființe mult prea alese?

Mîşkin primeşte o palmă de la Ganea Ivolghin. „O, nici nu ştii cât de rău o să-ţi pară! Cât de mult ai să suferi că ai făcut asta!“ îi spune Mîşkin. Şi, într-ade­văr, Ivolghin îi va cere lui Mîşkin permi­siunea de a-i săruta mâna.

Isus se lasă crucificat. Şi se lasă cu gândul că oame­­nilor o să le pară nespus de rău că au făcut asta şi că redempția va fi pe măsura grozăviei faptei lor: tot răul lumii se va topi în scenariul teribil și sublim al răstignirii. Moartea Dumnezeului întrupat urma să fie cea mai pedagogică moarte din istoria omenirii, însăşi izbăvirea ei. „O, nici nu ştiţi cât de rău o să vă pară că faceți asta!“ pare să le spună El oamenilor. Dar oamenii nu-I cer iertare şi nu vin să-I sărute mâna. Ei trăiesc de-atunci ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nimeni n-ar fi murit pentru ei şi din cauza lor. Lor nu le pare rău. Ei continuă, prin fiecare palmă şi prin fiecare crimă, să-l pălmuiască şi să-l ucidă pe cel care a vrut să-i facă mai buni. Se pare că aceasta este esenţa istorică a creştinismului.

Isus n-a mântuit omenirea, iar în carte, Mîșkin nu poate elibera societatea petersburgheză de propriii ei demoni. Turma din vremea lui Isus vede în Isus un nebun care se ia drept Mesia. El iese din lume dând de înțeles că mesajului Lui îi va schimba totuși pe oameni și că El va reveni cândva. Dacă judecăm însă după posteritatea Lui, după Biserica creată în numele Lui și după lungul șir de crime care a însoțit istoria ei, mesajul christic nu a schimbat temeliile lumii. Oamenii au continuat să se ticăloșească, având însă de-acum un zeu dispus oricând să-i ierte, pe care-l puteau invoca sau contesta la tot pasul și pe care, la limită, îl puteau lua drept complice. Turma aristocrației din Petersburg, alcătuită din hoți, bețivani și farseuri, sticați până-n măduva oaselor, sfârșește prin a-l trata pe Mîșkin ca pe un „biet idiot”. În final, el se întoarce în noaptea nebuniei, reintegrând teritoriul aseptic al unei Elveții simbolice și sanatoriale: rezervația destinată tuturor celor ce nu pot fi iertați tocmai pentru că erau altceva, ceva diferit de turmă, ceva teribil de specific, de individual, de neasemănător cu nimic și cu nimeni. Pentru că atât Isus cât și Mîșkin propuneau lumii o stare de spirit care, pentru a ajunge să o izbăvească, presupunea o insuportabilă „schimbare la față”. Nu, frumusețea nu va salva lumea. Aceasta e morala Epilogului dinIdiotul.

***

Cum rămâne atunci cu noi? În ce măsură o lume, o societate, o țară se pot  în genere salva? Sunt tentat să răspund: de salvat, în sensul absorbției generalizate a frumuseții binelui, nu se pot salva. Omenirea nu poate sări peste umbra ticăloșiei ei statistice. Pământul nu va fi niciodată suprapopulat de „oameni frumoși”. Frumusețea nu poate salvalumea, pentru simplul motiv că ea nu e măsura lumii acesteia.

În schimb, o poate face să țină. Iar ca să știm când și dacă o face sau nu să țină, trebuie să aflăm cât de mare e, într-o comunitate, numărul celor puțini care își propun să imite, fie și într-o mică măsură, frumusețea de tip christic sau mîșkinian. Ce proporție trebuie realizată între cei mulți și cei puțini pentru ca lumea „să țină”?

Nu există însă statistici pentru orice? Dacă am putea măsura cât de mare este densitatea de „personaje mîșkiniene” din fiecare comunitate în raport cu masa ei ticăloșită (cu spoliatorii de bugete publice, cu sperjurii, jucătorii la două capete, demagogii, populiștii, fripturiștii, contorsioniștii politici, cu cei măcinați de fiara lăcomiei, cu duplicitarii și cu toată scursura speciei umane), dacă am putea măsura cât de mare este suprafața socială a iradierii celor care au adunat în ființa lor un capital de frumusețe, atunci am putea afla și ce șanse are lumea aceea să țină. Am putea afla dacă ea reușește să atingă masa minimă necesară pentru ca frumusețea să facă o reacție în lanț.

Dar, o să spuneți, puterea de regenerare a oricărei lumi este infinită. Până și China lui Mao, care a coborât cel mai adânc în infernul istoriei, dă semne că s-ar putea candva redresa. Până și Rusia lui Putin, bântuită cum e de nostalgia vremurilor lui Stalin, și-ar putea reveni într-o bună zi, despărțindu-se de păcătosul ei vis imperial.

După ce am publicat Dragul meu turnător, am întâlnit cititori tineri care m-au întrebat: „Dar cum se putea supraviețui într-o lume atât de urâtă?” Am răspuns: Prin câteva personaje-reper, prin acei oameni (nu mulți), pe care i-am iubit fără rest și din care s-a alcătuit edificiul afectiv al ființei mele, stratul meu uman de protecție care m-a ajutat să trec prin viață. Dacă ura celorlalți, invidia lor, mârșăvia lor au fost neputincioase, este pentru că am avut șansa să-i întâlnesc – și să-i recunosc – pe acei oameni a căror frumusețe a făcut ca lumea să țină. La un moment dat, pe măsură ce plecau de aici și îi pierdeam unul câte unul, am început să mă gândesc că sunt printre noi ființe care n-ar trebui să moară. Apoi mi-am dat seama că ele continuă să facă parte din edificiul meu afectiv chiar și după ce au încetat să fie. Și atunci mi s-a părut că înțeleg și ce înseamnă de fapt a reînvia și a nu mai muri: a fi purtat la nesfârșit în memoria celor care te-au integrat, ca să poată traversa viața, în edificiul lor afectiv.

Avem noi astăzi, pentru a face față mizeriei morale care ne-nconjoară, destui purtători de frumusețe? Avem din ce construi un zid protector de ființe iubite, fără de care nu am fi buni de nimic și lumea ar înceta să mai țină? Fără de care ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare? De s-ar îndura un bun statistician să facă socoteala!

PS Sunt conștient că textul meu se păstrează în termenii discuției cu tentă „romantic-moralizatoare” propuși de Dostoievski. Altminteri, știu foarte bine că, în termeni de inginerie socială, tot ce e rău în lumea asta nu poate fi contracarat decât prin Lege sau, exprimat în limbajul zilelor noastre, prin „funcționarea instituțiilor statului de drept”. Și totuși, cred că, indiferent de progresul instituțional al omenirii, frumusețea care face ca lumea să ținărămâne, din alte multe puncte de vedere, o temă actuală.

GABRIEL LIICEANU

Related Articles

Share

About Author

admin

(0) Readers Comments

Comments are closed.